opinii

Adrian Sobaru este un LUPTATOR-EROU!

Cand Didici a citit, prin anii `70, cartea lui G. Orwell - “1984”, a fost socat constatand ca realitatea existentiala din Romania acelor ani depasise cu mult fictiunea. Dar, inca avea nevoie de intamplari-argumente cu care sa-si justifice, fata de sine, gandul ce se infiripase de a-si parasi tara si de a pleca pribeag in lume. Si, credeti-ma, zilnic si la tot pasul, i se intamplau fapte umilitoare, dar care, patrunse insidios in cotidian, devenisera normalitatea vietii de atunci. Va redau una dintre povestile sale, care are legatura directa cu fapta lui Adrian Sobaru.
Era inceput de iarna, 1987, la Cluj-Napoca. De ani buni, nu se mai gasea decat un singur sortiment de franzela semi-alba care se vindea doar cu cartela: 500g pe zi si pe persoana. Sloganul oficial al PCR era nevoia de rationalizare a consumului de paine la oras, intrucat taranii (dusmanii clasei muncitoare!) cumparau painea ca sa hraneasca porcii.
Intr-o zi, Didici se intoarcea acasa mai devreme de la serviciu. Era in jurul orei 14 si, in statia de troleibuz din Piata Mihai Viteazu, era coada la magazinul de paine. Se bagase... “proaspata”. Coada se prelingea, imbarligata pe langa tejghea, pana afara pe trotuar, in frig si ciorofleasca. Didici se aseza si el la coada si nu ar fi trebuit sa stea mai mult de 20-30 de minute pana sa ajunga in fata vanzatoarei. Dar, aici, dezastru! L-au trecut toate sudorile, cand si-a dat seama ca nu are cartela de paine ce ramasese, deunazi, la sotia lui, navetista. Dar, ce sa faca dupa atata stat la coada si, mai ales, daca ii mai era si foame? Incerca, totusi, rugand-o politicos pe “tovarasa” vanzatoare sa ii dea o jumatate de franzela, intrucat ii este foame, iar cartela a ramas la sotia lui. I s-a raspuns sec sa mearga sa recupereze cartela si sa revina. Ii explica tovarasei ca sotia sa lucreaza la tara si ,ca sa-i dovedeasca buna sa credinta si ca nu vrea painea pentru porci, Didici deschise buletinul pe tejghea, ca sa-i arate ca are domiciliul in Cluj si, apoi, ii puse la dispozitie si legitimatia de serviciu, pentru ca era om al muncii, angajat al unei universitati clujene. Vanzatoarea, ferma pe pozitii, respectand indicatiile de partid, se arata intransigenta, refuzand orice argument. Totul a durat cateva minute bune, iar coada aceea amorfa din spatele lui Didici a inceput sa se agite si a devenit vioaie. Progresiv, rumoarea se limpezea auditiv si razbateau tot mai clar vocile de protest: “Pleaca, ba, acasa, daca na-i cartela!”, “Iesi, ba, de-acolo, nu ne mai tine la coada” etc, etc. Acei oameni de tip nou, indobitociti de propaganda si de foame nu puteau sa intelega ca erau de aceeasi parte a tejghelei cu Didici. Iar Didici, care nu era un tip violent si care nu avea nici fizicul ca sa le astupe cu pumnii gurile trancanitorilor, si-a adunat cu calm documentele si a iesit din magazinul de paine, orb de furie. Greutatile zilnice indurate cu stoicism si frigul de afara ii intarisera convingerea ca trebuia facut ceva! A inceput sa caute pe jos o piatra, un bolovan, a incercat zadarnic sa disloce o bucata de caldaram… Nu mai vroia decat sa faca tandari vitrina larga pe care scria “piine”, sa stea acolo ca sa fie arestat de militie si sa poata apoi sa explice gestul sau celor care ar fi trebuit sa inteleaga!
Pana aici, gestul imaginat, dar ratat de Didici, acum mai bine de 20 de ani, se aseamana izbitor cu fapta lui Adrian Sobaru. Doar ca Adrian Sobaru a reusit! A reusit sa transmita – sub alta forma – deznadejdea care te cuprinde in fata nedreptatii si ticolosiei. Iar neputinta de a schimba raul iti da un curaj inimaginabil si poate transforma orice om de bun simt intr-un luptator-erou.
Dar, sa termin povestea lui Didici. Nereusita gestului sau a devenit incet, incet neputinta, iar tumultul gandurile negre s-a tranformat in cugetari la rece. Ce s-ar fi intamplat daca ii reusea distrugerea vitrinei? Dupa arestare, ar fi fost anuntat organul de partid din care facea parte, precum si seful institutiei unde lucra. I s-ar fi explicat frumos cum ca vanzatoarea nu a inteles indicatiile partidului. Ca nimeni, insa, nu poate accepta gestul lui Didici, o persoana respectata si merituoasa profesional. Daca nici el nu a gasit o cale oficiala de a denunta exagerarile unora, ce sa mai asteptam de la altii? Pentru asta exista in orice magazin o condica de sugestii si reclamatii. Se putea informa organul de partid tutelar, dar sa spargi vitrina...? Urmau alte sanctiuni, cu sau fara trimitere in judecata, mai mult ca sigur chiar o internare la psihiatrie, pentru a-i lasa timp de odihna si reflectie. Colegii sai ar fi dezavuat, public, gestul. Ca doar la toti ni-i greu, dar ce-a vrut el sa arate cu asta? etc, etc, etc…
Va rog, domnilor “specialisti” nu va mai straduiti sa-l incadrati pe dl Sobaru ba la tendinta de sinucidere, ba la depresie majora, ba la un act spontan necugetat, ba ca ar suferi de idei interpretative si de culpabilizare, ba ca... etc, etc etc…Dl Sobaru este un om de exceptie - exemplu de curaj si demnitate, adus in pragul deznadejdii. Dl Sobaru este un exemplu de luptator-erou!
Daca tot n-ati priceput sau nu vreti sa pricepeti nimic, intrebati-l pe dl Sobaru care, din fericire, a scapat cu viata din incercarea lui disperata de a transmite un mesaj. Ce act spontan necugetat este acela cand vii de acasa cu un tricou inscriptionat pe care scrie, printre altele, libertate? Ce act spontan necugetat este acela cand aduci de acasa o bila portocalie cu nr.13? Ce act spontan necugetat este acela cand nu te arunci in fata trenului, ci in plenul Parlamentului, unde erau toti cei care trebuia sa bage ceva la cap? Si, daca tot n-ati priceput nimic, va pot spune ca Didici a emigrat in anul urmator episodului cu painea, ca mai traieste si azi, iar intre timp s-a repatria,t fiindca isi iubeste tara, chiar daca acum este condusa de natarai care nu pricep nimic.

darie perceanu